Antitrombina III

1. Descriere generală

Antitrombina III (AT sau antitrombina) este o proteină produsă în principal de ficat, care are un rol important în reglarea procesului de coagulare a sângelui. Ea acționează ca un anticoagulant natural, limitând formarea excesivă a cheagurilor prin inhibarea unor factori ai coagulării, în special trombina (factorul IIa) și factorul Xa.

Prin menținerea echilibrului dintre coagulare și anticoagulare, antitrombina contribuie la prevenirea formării necontrolate a trombilor în vasele de sânge. Atunci când concentrația sau activitatea antitrombinei este redusă, riscul de tromboză venoasă poate crește.

Determinarea antitrombinei III este utilizată în investigarea trombozelor venoase recurente sau apărute la vârste tinere, în evaluarea unor suspiciuni de trombofilie și în monitorizarea anumitor situații clinice, conform recomandării medicului.

Evaluarea începe, de regulă, prin determinarea activității antitrombinei, un test funcțional. Dacă activitatea este scăzută, analiza poate fi completată cu determinarea concentrației antigenului de antitrombină, pentru diferențierea unui deficit cantitativ de un deficit funcțional.

2. Indicații pentru testare

• Investigarea selectivă a unor episoade de tromboză venoasă profundă sau embolie pulmonară – în special la persoane tinere, în absența unor factori de risc evidenți sau în cazul unui istoric familial sugestiv
• Suspiciunea unui deficit congenital sau dobândit de antitrombină
• Evaluarea trombofiliilor, împreună cu alte investigații recomandate de medic
• Investigarea episoadelor recurente de tromboză venoasă
• Evaluarea selectivă a unor tromboze cu localizare neobișnuită și fără o cauză evidentă, atunci când rezultatul poate influența conduita medicală
• Testarea selectivă a rudelor de gradul I ale unei persoane cu deficit confirmat de antitrombină, atunci când rezultatul poate influența conduita medicală
• Investigarea unui răspuns insuficient la heparină – în situații selectate, atunci când există suspiciunea unui deficit de antitrombină sau a rezistenței la heparină
• Monitorizarea unor afecțiuni asociate cu deficit dobândit de antitrombină, conform recomandării medicului

3. Pregătire pacient

• De regulă, nu este necesară o pregătire specială înainte de recoltare.
• Este importantă informarea medicului și a laboratorului despre tratamentele anticoagulante urmate (heparină, anticoagulante orale directe sau antagoniști ai vitaminei K), deoarece acestea pot modifica nivelul antitrombinei sau pot interfera, în funcție de metodă, cu determinarea activității acesteia. Tratamentul nu trebuie întrerupt fără recomandarea medicului.
• În investigarea unei trombofilii, testarea este de regulă programată după depășirea fazei acute a trombozei și ținând cont de tratamentul anticoagulant, conform recomandărilor medicului.

4. Tipul probei recoltate

• Sânge venos

5. Valori de referință

Rezultatul activității antitrombinei este exprimat, de regulă, ca procent (%). Intervalele de referință pot varia în funcție de metoda utilizată, laborator și vârsta pacientului, de aceea rezultatul trebuie interpretat prin raportare la valorile înscrise pe buletinul de analiză.

6. Interpretarea rezultatelor

Rezultatul trebuie interpretat împreună cu istoricul personal și familial, contextul clinic și celelalte investigații recomandate de medic.

Valori scăzute

Valorile scăzute ale antitrombinei pot apărea în:

• deficit congenital de antitrombină
• tromboză acută
• coagulare intravasculară diseminată (CID)
• boli hepatice severe
• sindrom nefrotic și alte situații cu pierderi importante de proteine
• sepsis sever
• tratament cu heparină, în anumite situații
• intervenții chirurgicale majore sau traumatisme extinse.

O valoare scăzută nu stabilește singură diagnosticul unui deficit ereditar sau al unei trombofilii. După excluderea cauzelor dobândite și a interferențelor medicamentoase, medicul poate recomanda repetarea determinării și măsurarea antigenului de antitrombină.

Valori crescute

Valorile crescute ale antitrombinei sunt mai puțin frecvente și, de regulă, nu au o semnificație clinică importantă atunci când sunt interpretate izolat.

Unele anticoagulante orale directe pot determina valori aparent crescute ale activității antitrombinei, în funcție de metoda utilizată, motiv pentru care tratamentul urmat trebuie comunicat laboratorului și medicului.

7. Factori care pot influența rezultatul

• Episodul acut de tromboză
• Tratamentul cu heparină
• Anticoagulantele orale directe
• Coagularea intravasculară diseminată (CID)
• Afecțiunile hepatice severe
• Sindromul nefrotic
• Sepsisul sever, intervențiile chirurgicale majore sau traumatismele
• Perioada din jurul nașterii, postpartum și anumite complicații ale sarcinii
• Transfuziile recente cu plasmă sau administrarea concentratelor de antitrombină

8. Analize complementare

• Antigen antitrombină III – poate fi determinat atunci când activitatea antitrombinei este scăzută, pentru diferențierea unui deficit cantitativ de unul funcțional
• Proteina C și proteina S – pentru evaluarea sistemelor anticoagulante naturale
• Factor V Leiden și mutația protrombinei G20210A – pentru investigarea unor trombofilii ereditare
• Anticoagulant lupic, anticorpi anticardiolipină și anticorpi anti-β2-glicoproteina I – evaluează sindromul antifosfolipidic
• D-dimeri – pot contribui la evaluarea unei suspiciuni de tromboză acută
• APTT și timpul de protrombină (PT/INR) – oferă informații generale despre coagulare, dar pot avea valori normale în deficitul de antitrombină
• ALT, AST, bilirubină, albumină și alte teste hepatice – utile pentru identificarea unei cauze dobândite
• Creatinină, albumină și proteinurie – utile în evaluarea sindromului nefrotic sau a pierderilor renale de proteine.